40+

40’s fun. Perspectiva lui.

Acum vreo 20 ani, cînd mă mutam în capitală din îndepărtatul meu oraș natal, aveam o idee destul de vagă despre vîrstă și trecerea anilor. Desigur, am trăit cam toate păcatele tinereții, inclusiv acelea care mă făceau să cred că lucurile cele mai importante în viață trebuie să se întîmple pe loc – setea de a consuma fiecare clipă nu este, cred eu, un lucru rău în sine. Desigur, există nuanțe, dar pe atunci nu le știam. Lucrurile se întîmplau și atît; făceau foarte bine să se întîmple imediat sau niciodată.

Aveam, deci, o idee vagă despre trecerea timpului. Totuși, undeva în subconștient, o imagine, sau mai degrabă o întrebare mă sîcîia: cum voi fi la 30? Bătrîn? Iar întrebarea asta era despre ceva ce avea să se întîmple peste doar puțini ani. Știu doar că nu m-am bucurat deloc cînd a venit. Deși nu s-a schimbat nimic peste noapte.

Despre 40 nu îmi amintesc să fi gîndit ceva. Dar aniversarea lor nu m-a mai întristat. Pentru că, între timp, s-au schimbat multe.

Vîrsta asta mi-a adus, în mod paradoxal, libertatea: după ce am muncit 16 ani într-un singur loc (trăind cîteva experiențe incredibil de frumoase), am schimbat în următorii 4 ani 5 joburi. Ceea ce la 25 sau 30 părea imposibil, a devenit realitate la 40. Și, desigur, cu excepția zilelor dintre joburi, cînd nu știu prea bine ce voi face, schimbarea mi-a făcut bine.

Am început să fiu mai atent la ce și cum citesc. Caut mai mult conținut relevant, din care să învăț lucruri noi. TIME a (re)devenit un must-have săptămînal, mai ales că a apare din nou pe piața românescă. Siteurile internaționale oferă destul conținut interesant gratis, iar abonamentele nu îmi mai par imposibil de suportat.

La aproape 40 m-am reapucat de sport. De aproape 6 ani mă antrenez, de două ori pe săptămînă, într-un dojo de Ashihara Karate. Au fost și întreruperi în anii ăștia, însă în acele vacanțe am (re)descoperit alergarea – și am făcut cîteva semimaratoane.

La 40 m-am lăsat de fumat. Prima oară vreo 6 luni, apoi un an, apoi mai mult, acum din nou. E o luptă continuă, cîteodată o pierd, însă sînt conștient că fumatul n-are cum să îmi facă bine – iar asta mi-am dat seama mai ales cînd am comparat performanțele mele sportive în perioade cînd fumam (chiar și puțin) cu lunile sau anii cînd nu mai fumam. Diferențele sînt atît de mari încît mi-e greu să le măsor.

M-am apucat serios de fotografie. Nu trece nici o zi fără să folosesc aparatul și fără să mă documentez. Ceea ce îmi deschide o mulțime de ferestre noi, dar și cîteva probleme noi. De exemplu, acum sînt prins între Nachtwey și Testino…

Și, fără să pun ceea ce urmează la final decît ca să îi dau valoarea pe care o merită, m-am căsătorit și am devenit tată la 40. Ocazie cu care am început să învăț o mulțime de lucruri noi – poate cel mai important e să înțeleg ce înseamnă să aibă, cu adevărat, cineva nevoie de mine.

Cam despre asta e 40. Mă simt mai tînăr ca niciodată și, dacă mă întorc cu gîndul la vremea cînd mă mutam la București, știu că am acumulat ceva experiență pe care aș putea, la nevoie, măcar să o povestesc, dacă nu chiar să o transform în ceva folositor pentru vreun grup de oameni. Aici sau aiurea.

Am aproape 44 de ani și încep să am o idee despre trecerea timpului.

40

Fac o astfel de fotografie în fiecare dimineață. E peisajul cu care mă trezesc. O studiez atent, vreau să văd detaliile legate de claritate, culoare, expunere. Apoi o șterg. Ca să nu mă iau prea tare în serios.