40+

Refren: ”Nimic peste 40”

Am stat și m-am gândit destul de mult cum anume să pun problema lui 40+ – să spun despre cine este vorba, ca într-o cinstită anchetă jurnalistică sau să nu spun numele companiei și să îmi văd de blog. Regulile blogului sunt regulile mele și numai ale mele, cine citește aceste texte va înțelege acest lucru. Așa că, într-un final, am decis să nu dau nume de companii și să vorbim despre principii. Uneori și asta ne ajută să vedem mai clar.

Am lucrat, la fel ca majoritatea colegilor mei de generație și de breaslă, aproximativ 20 de ani în profesia de jurnalist. Despre cât de consumatoare, de ”adrenalinică”, de fenomenal de frumoasă este voi povesti cu altă ocazie, într-un alt articol, până nu uit cum a fost și ce-am făcut când am fost. Astfel s-au scurs aproape pe nesimțite două decenii de muncă. Dacă nu ar fi fost copiii și semnele date cu creionul pe lângă tocul ușii, chiar că n-am fi simțit, așa de repede s-au scurs.

Unii dintre noi au reușit să se ”mobileze” ca oameni, ca profesioniști și au progresat. Aici este vorba despre acele persoane care și-au câștigat respectul dar mai ales dragul colegilor. Genul acela de persoane despre care spui ”eee, Săndel sigur ar fi știut să repare chestia asta”.

Sar însă de la una la alta că sunt în pericol să mă dau prea lin pe ”memory lane” și să rămân blocată acolo, trebuie să depășim momentul.

Eu am avut noroc

Eu am avut mare noroc – sunt curioasă și, cred eu, foarte muncitoare. A fi foarte muncitor cred că ține de un dat personal, e o chestie energetică mai degrabă, pentru că la mine se traduce și printr-o efervescență pe care am avut-o de la început. Îmi place la nebunie să muncesc, îmi place să iau din punctul A și să duc în punctul B un proiect și mai ales îmi plac lucrurile pe care trebuie să le învăț de noi parcurgând A-Z.

Așa am devenit profă, trainer, așa mi-am desenat primul logo pentru site, așa am învățat diverse lucruri, care mai de care mai variate. Schimb un bec, un cauciuc, repar prin casă dacă este nevoie (norocul meu că nu este nevoie), cos, tricotez, citesc pe cât posibil de mult, știu să machiez, mă pricep la haine, sunt bună pe treaba mea de comunicator, știu TV și radio, am idei bune, știu și să le vând, ce mai … Dar astea nu te ajută neapărat să schimbi direcția.

Experiența nu poate fi bătută ușor. Sau….?40

Rezultatul faptului că am muncit în aceeași industrie aproape două decenii a fost că nu am avut un Curriculum Vitae pus la punct decât după ce am început să fac freelancing pe comunicare. Da, știu, sunt copii cu facultatea neîncheiată care au CV-uri pline de cursuri, iar eu aveam la 40 de ani fix trei angajatori, la care făcusem pretty much the same thing, dar, vai, câtă muncă se ascunde în spatele acestui pretty much the same. Din păcate, nu una care să îți asigure măcar accesul la un amărât de interviu.

A, de fapt noi voiam doar să vedem cum arătați în carne și oase ?!?

Cum naiba să arăt? Ca un om normal. În fine, asta a fost cea mai tare întâlnire de business de-acum vreo 8-9 ani, nici nu mai știu. Plaja ”imposibilului” de a ajunge la un interviu a fost destul de largă – de la ”a, de fapt v-am chemat că voiam să vă vedem în care și oase (în viu, am interpretat eu)” până la ”sunteți supracalificată, pentru vârsta și experiența dvs.”

Nimic peste 40

235688Să vedem cum se traduce această ”supracalificare” – traduc eu pentru voi, așa cum știu că se discută în spatele ușilor închise. Iar n-am să spun unde. Nici nu contează, pentru că vorbim de un principiu găunos și trist, dar ce să vedeți, valabil doar la noi în bătătură. Și poate la albanezi. Prin ricoșeu, mă întreb oare de ce? Criză economică (pe bune? doar cu oameni buni depășești criza), lipsă de bani (ăștia peste 40 sunt scumpi rău, au muncit deja jumătate de viață și vin la pachet cu expertiza, nu mai bâjbâie după soluții) sau… ce? ”Nimic peste 40” a fost textul pe care fie l-am auzit, fie l-am intuit din discursul potențialilor angajatori sau colaboratori – a fost semnul că ei sunt off limits, nu eu. Mi-am dat seama că problema e la ei, nu la mine. Eu ce să fac după ce am tras oblonul pe arătatul la tv? Lay down & die? Nu cred. Păi și ce facem cu toată experiența, talentul și abilitățile înghesuite într-o carcasă de 1.54m? Poate mi-o explica cândva cineva din zona de recrutare cum vine asta. Altfel, din nou spun, norocul meu. Și dacă actrițele de la Hollywood au problema asta, pe bune, eu ce să mai zic? :)

Reinventare

Ăsta este cel mai dificil lucru pe care l-am făcut și nu sunt sigură că l-am încheiat. Adică, după exact doi ani și jumătate de când mutra nu mi-a mai apărut la televizor, articol de presă n-am mai scris și e un an și jumătate de când vocea nu s-a mai dat pe radio – m-a mâncat să făc un test tâmpit pe Facebook despre profesia ta eternă și în condițiile în care cunoscuții mei (unii chiar din presă) erau vatmani, pompieri, politicieni sau mai știu eu ce – eu eram, țanțoșă, jurnalist. Asta m-a făcut să scot din drafts de unde pitisem articolul ăsta, sperând că nu îl voi scrie niciodată cu the end. Acum am compania mea și deși muncesc de zece ori mai mult, dens, concentrat și apăsat ca înainte, am timp să mă gândesc la cum am ajuns aici. Nu știu cum va fi mai departe, până acum este foarte bine. Știu exact cum nu vreau să fiu, dacă orice altceva nu știu, nici măcar dacă o să am o teză de doctorat fulminantă și o să predau în continuare (astea fiind chestiile relativ previzibile din viața mea profesională).

40+

  • nu mă văd nicicum peste 5 ani
  • nu știu când o să scriu cartea de bucate pe care trebuie musai să o scriu
  • nu știu dacă mâine voi mai fi aici
  • nu mai am răbdare cu lucrurile care mă deranjează (da, am văzut asta la actrița mea preferată)
  • nu mai sunt excesiv de politicoasă și tolerantă
  • nu mai sunt sigură că studiul, seriozitatea și respectarea cuvântului dat sunt chestiile care mă vor feri de rele așa cum credeam până foarte de curând
  • nu-mi mai risipesc timpul
  • vreau să scriu aici, aici scriu și asta e :)

… asta profesional, pentru toate celelalte mai este timp de stat la povești.